Ion si Doina Aldea Teodorovici - SUVERANITATE
Download
marți, 4 iunie 2013
sâmbătă, 1 iunie 2013
Istoria Moldovei
În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci, care mai apoi au fost cuceriți de romani. Deși teritoriul viitoarei Moldove nu a fost ocupat de romani, cu excepția regiunilor de sud, procesul de romanizare s-a realizat datorită legăturilor economice dintre dacii romanizați și dacii liberi. După retragerea romană contactul dintre noua populație romanizată cu dacii liberi s-a intensificat accelerând procesul de romanizare și fomarea poporului român. Totuși teritoriul a fost puternic afectat de invazia goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, tătarilor, ceea ce a marcat istoria Moldovei din secolele IV - XII. În 1359 se înființa Țara Moldovei care se află sub suzeranitatea sau influența politică a Regatului Ungar, Regatului Polonez și Imperiului Otoman. În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (denumită ulterior Bucovina), Imperiului Habsburgic, iar în 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, partea de est, teritoriul interfluviului Prut - Nistru, este anexat de Imperiul Rus, fomând o nouă gubernie cu denumirea de Basarabia. În 1859 Principatul Moldovei se unește cu Țara Românească într-un singur stat, numit ulterior România. Basarabia se unește cu patria-mamă în 1918, dar este cedată Uniunii Sovietice în 1940, pentru a constitui, împreună cu RASSM, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Această republică își declară independența la 27 august 1991 cu numele Republica Moldova.
Istoria Timpurie
Populația băștinașă a Moldovei se trage din triburile daco-getice romanizate. Perioada de ocupație romană a Daciei și a litoralului pontic până la Olbia (în zilele noastre Transilvania, Oltenia, Dobrogea și Bugeacul) a creat o nouă cultură prin romanizarea de către coloniștii romani a populației locale. După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o mulțime de popoare migratoare au trecut prin această regiune : hunii, goții, slavii, avarii, bulgarii, iașii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii și tătarii. Dar populația romanizată, refugiată în ținuturile muntoase sau păduroase cum ar fi Carpații, Codrul sau Măcinul, a revenit treptat spre șesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce statele sedentare creștinești se consolidau. Astfel, s-a amestecat cu migratorii Slavi (dintre care cei mai cunoscuți sunt Anții, Tiverții și Ulicii ) și Iranici (dintre care cei mai cunoscuți sunt Iașii ) pe care i-a asimilat. În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influență a cumanilor (apoi a tătarilor) si religios sub influenta principatelor Galiției și Volîniei, fiind împărțită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetății Hansca (în ținutul Lăpușnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). Iașii (popor iranic înrudit cu actualii Oseți din Caucaz) stăpâneau centrul țării, capitala lor, Aski, fiind numită în cronici Civitas iassiorum (azi Iași). Valea Nistrului și Bugeacul erau stăpânite de tătari.
Primele mențiuni despre o populație românească în zona Moldovei (secolul XIII) sunt cele referitoare la bolohoveni. Numele provine de la voloch, boloch, denumiri date de slavi românilor. A.V. Boldur a identificat aceast populație cu românii În secolul XIV, Ungaria și-a extins influența în această zonă și meșterii săi sași au creat niște fortificații în apropierea râului Trotuș (în România de azi) și în zona Neamțului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1347, regele Ungariei, Ludovic I, trece îi invinge pe tătari la răsărit de Carpați (dupa Pavel Parasca si alti istorici bătălia cu tătarii a avut loc în 1285 în timpul lui Vladislav al IV-lea zis Cumanul, care a domnit între 1272-1290), si îl lasă pe unul dintre participanții la campanie, Dragoș de la Bedeu, cneaz în Maramureș, ca voievod a unei mărci împotriva tătarilor : Moldova (în maghiară Moldva). Mai târziu, în 1359, un alt cneaz din Maramureș, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoș, Balc de Bedeu, și declară independența Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureș lângă vărul său Drag. Urmașii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostași secui, de la care au rămas denumirile de Mikloshély (Miclăușeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chișinău) și Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci).
Teritoriul locuit de Bolohoveni după A.V. Boldur.
Teritoriul locuit de Bolohoveni după A.V. Boldur.
Istoria Medievala
Pe vremea lui Dragoș din Bedeu, Moldova nu depășea ținutul dintre Carpați, râurile Ceremuș și Siret, de o parte și de alta a râului Moldova. Urmașii săi și-au întins stăpânirea mai ales spre sud și est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord și est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania și cu tătarii, la vest Munții Carpați, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpații de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău, Bârlad, Gotești, Sărata și Codăești (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Țara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuția) și peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane și mărfuri)[8]. Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuția îi reveni Poloniei, dar în schimb Țara Românească îi cedă Moldovei ținutul de la Dunăre la mare, cu excepția Chiliei, a părții de dincolo de Trotuș și a ținutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar și văr al lui Vlad Țepeș, anume : Ștefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea și puterea ei maximă. Ștefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri și răzeși a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turcești, maghiare și poloneze, cât și împotriva celor tătare.Ștefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori și terminând doar două nedecis. Ștefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit țara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria țară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, și pleca în pribegie. La sfârșitul domniei sale, independența Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a poteja independența țării, Ștefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) și Insula Șerpilor.
Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puțin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut și a sărăcit: nu mai avea flotă, comerțul era periclitat, iar armata, inițial compusă din moșneni și răzeși capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce șerbia deposeda țăranii și-i lega de glie. În aceste condiții, Moldova a căzut sub influența puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut și teritorii: ținuturile Țintului, Lungăi și Tighinei între 1534 și 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender), ținutul Hotinului în 1713 și n 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (ce avea sa fie cunoscută sub numele de Bucovina). Pe deasupra, intervenția în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităților otomane a redus treptat independența voievodatului, care a trebuit să sufere și numeroase invazii turcești, tătărești și rusești.
Dintre domnii care i-au urmat lui Ștefan cel Mare, s-au evidențiat pozitiv doar patru: Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir.
miercuri, 29 mai 2013
Cultura politică din Republica Moldova este catastrofală
De această părere sunt deputaţi şi experţii care s-au expus în cadrul dezbaterilor publice cu tema: „Ping-pong politic ineficient cu alternare de roluri. Cultura relaţiilor politice guvernare – opoziţie parlamentară” organizate de Info-Prim Neo miercuri, 30 mai.
Deputatul fracţiunii parlamentare al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Sergiu Sîrbu, a declarat că în Republica Moldova cultura politică nu există şi se agravează pe zi ce trece. „Eu nu cred că avem putere şi opoziţie în Republica Moldova, noi avem două puteri beligerante care se află într-un război crâncen, acerb politic, unde scopul scuze mijloacele”, a spus deputatul PCRM.
Sergiu Sârbu a remarcat că de fapt adevărata opoziţie în Republica Moldova este Alianţa pentru Integrare Europeană deoarece a plecat în opoziţie faţă de poporul Republicii Moldova, faţă de soluţionarea problemei sărăciei în Republica Moldova. „În aceşti trei ani, guvernarea a asasinat democraţia şi statul de drept ceea ce face în fiecare zi, merge ca buldozerul peste toate principiile, inclusiv principiile morale şi creştineşti”, a spus Sergiu Sîrbu.
Cultura politică din Republica Moldova are carenţe, dar este în proces de evoluţie, a declarat în cadrul aceloraşi dezbateri, deputatul fracţiunii parlamentare al Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Iurie Chiorescu. „Astăzi vom pune umărul pentru consolidarea culturii politice participative şi nu doar a celei declarative. Cultura politică este un element indispensabil pentru modelarea noii democraţii. Fără îndoială, Republica Moldova are un handicap la capitolul cultura generală, iar la capitolul cultura politică face parte din cultură ca fenomen”, a menţionat deputatul. Potrivit lui, cultura politică are şi impact geopolitic, economic, cultural.
Cu părere de rău, politicienii vorbesc foarte mult de cultură politică, însă nu întotdeauna dau dovadă de o cultură politică, este de părere deputatul fracţiunii parlamentare a Partidului Democrat din Moldova (PDM), Stela Jantuan. „Ceea ce ţine de relaţiile de ping-pong dintre opoziţie şi guvernare cred că sunt nişte situaţii normale atunci când opoziţia şi puterea se află în relaţii antagoniste. Niciodată opoziţia nu va fi de acord cu acţiunile guvernării şi guvernarea va critica opoziţia. Altceva este că dacă opoziţia caută căi de luptă politică ar fi normal că să vină în Parlament şi să exprime interesele alegătorilor ei”, a declarat deputatul PDM.
Deputatul fracţiunii parlamentare a Partidului Liberal (PL), Valeriu Munteanu, spune că sunt lucruri în Republica Moldova care nu s-au făcut de 20 de ani. Republicii Moldova îi lipsesc cam 200 de ani de democraţie, pentru că a fost ocupaţie, comunism şi sunt puţine acele perioade în istoria ţării în care se poate vorbi de comunicare şi cultură politică. Deputatul a spus că prin cultură politică trebuie să se înţeleagă nu doar modul de comunicare dintre politicieni, dar important este modul în care înţeleg puterea şi opoziţia propriile funcţii.
Consilierul pentru comunicare publică, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Republicii Moldova, Vlad Ţurcanu, a menţionat că preşedintele Nicolae Timofti va interveni, atunci când va fi vorba de nişte conflicte între opoziţie şi guvernare, pentru a intermedia nişte discuţii mai dificile. Consilierul preşedintelui a spus că Nicolae Timofti va interveni şi atunci când vor exista conflicte în interiorul alianţei. „Deoarece de la populaţie au venit semnale care au acuzat o anumită formă de comunicare dusă până la limită în interiorul AIE”, a subliniat Vlad Ţurcanu. Consilierul a mai comunicat că pe masa preşedintelui se ală un proiect de lege privind opoziţia, care îi va oferi acesteia mai mult spaţiu de manevră.
Situaţia culturii politice în Republica Moldova nu este tristă, dar este catastrofală, spune deputatul neafiliat, liderul Partidului Acţiunea Democratică (PAD), Mihai Godea. „Noi nu avem cultură politică pentru că nu avem elită politică, dar avem clasă politică. De 20 de ani nu reuşeşte să se comporte ca o elită veritabilă a unui popor. Acest lucru vine din lipsa educaţiei. Lucrurile nu trebuie privite liniştit, dar în creaţia populară sunt lucruri care justifică situaţia de pe scena politică şi gradul de cultură politică la moldoveni”, a declarat deputatul neafiliat.
Cultura politică este o reflecţie a nivelului general de cultură din societate, consideră membrul Consiliului Republican al Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM), Vasile Bolea. El a declarat că Moldova, fiind un stat rural, unde 75% din populaţie trăieşte la sate, iar politicienii fiind exponenţii acestei societăţi, ei au şi nivelul de cultură respectiv. „Asistăm de 20 de ani deja la un război politic. Cu doi ani în urmă, în timpul campaniei electorale, cineva a spus că va opri războiul politic, dar practic constatăm că nu a făcut nimic pentru oprirea acestui război, care s-a agravat. Primul pas trebuie să vină din partea guvernării, nu a opoziţiei”, a spus Vasile Bolea.
Dezbaterile publice fac parte din proiectul „Dezvoltarea culturii politice în dezbateri publice”, susţinut de Fundaţia germană Hanns Seidel. Participanţii la dezbateri au apreciat evenimentul şi au menţionat că societatea are nevoie de astfel de consultări, pentru a înţelege mai bine actul guvernării şi importanţa implicării directe
luni, 27 mai 2013
Reocuparea sovietică a Basarabiei în anul 1944 a readus în ţinut deja cunoscutul pentru localnici regim antinaţional de teroare şi de jaf. Urmarea imediată cea mai gravă a acestei fatale schimbări a fost o foamete înspăimântătoare, aşa cum nu avusese loc în ţinut niciodată.
Conducerea de partid a judeţului Bălţi constata, în prima decadă a lunii iunie 1946, că în toate raioanele şi satele judeţului foarte multă lume nu avea nici un fel de hrană, din care cauză se alimenta cu borhot şi lobodă, şi mulţi copii, rămaşi fără părinţi, umblau din casă în casă, din sat în sat, cerşind şi hrănindu-se cu buruieni. "Anul acesta, raporta la centru conducerea de partid a judeţului Cahul la 4 decembrie 1946, la noi este o foamete groaznică. Pâinea nu poate fi cumpărată nicăieri. Toată populaţia din sat mănâncă fân şi vite moarte..." Multe familii din raionul Chişcăreni nu aveau altă hrană decât tescovină şi ciocleje, chiar dacă aveau câte 5-6 hectare de pământ. La fel era şi în judeţul Chişinău, unde numeroase familii de ţărani se hrăneau cu rumeguş, buruieni şi hoituri.
Învăţătorii de la sate nu aveau o viaţă mai bună. La 6 decembrie 1946, Ministerul Învăţământului al RSS Moldoveneşti informa conducerea superioară de partid a republicii că în fiecare raion zeci de familii de învăţători nu aveau ce mânca. Învăţătorul Petrescu din satul Carbalia, raionul Cahul, zăcea umflat de foame, învăţătorii Bevza, Taban, Jiurcu, Mititelu din satul Roşu din acelaşi raion mâncau papură, ca şi acei din satul Goluboie. În situaţie similară se aflau învăţătorii din satul Jura, raionul Râbniţa, din Mana, raionul Orhei, numeroase familii de învăţători din raioanele Corneşti, Dubăsari, Tiraspol, Slobozia. Se înţelege că acestea sunt doar nişte cazuri semnalate de autorităţi, care se refereau de fapt la un fenomen mult mai răspândit. Foametea i-a forţat pe foarte mulţi învăţători să plece din şcoli, cum s-a întâmplat mai ales în raioanele Susleni şi Cimişlia. În acelaşi timp zeci de mii de copii, din aceeaşi cauză, au încetat să mai frecventeze şcolile. Astfel, foametea a paralizat întregul sistem de învăţământ.
Numeroase familii de săteni îşi părăseau gospodăriile, căutând să-şi salveze viaţa oriunde şi oricât de departe de locurile de baştină. În octombrie 1947, numai din trei sate (Zolotievka, Ochiu Roş şi Larga) ale raionului Bulboaca, judeţul Tighina, au plecat 163 de familii. Aceeaşi era situaţia şi în raioanele Chircăieşti şi Făleşti, judeţul Bălţi, şi de fapt peste tot. Destul de des, părinţii îşi părăseau copiii, ca să nu-i vadă murind de foame. În satul Tălăeşti, judeţul Chişinău, I. Şora şi soţia sa au părăsit 6 copii, M. Ciglei - doi copii, M. Golovneac - trei copii. Jitoriuc din satul Duşmani, raionul Glodeni, a dispărut fără urmă împreună cu soţia, lăsând acasă o mamă bătrână cu patru copii.
Foametea a provocat o creştere înspăimântătoare a criminalităţii. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obişnuit, şi aceasta în aşa măsură, încât omul îşi putea uşor pierde viaţa pentru o gură de pâine sau pentru un pumn de grăunţe.
Aspectul cel mai grav al foametei: canibalismul
Aspectul cu adevărat oribil al foametei era canibalismul. Pe la începutul lunii iunie 1946, câteva cazuri de canibalism au avut loc în satele Alexandreşti, Recea-Slobozia şi Sturzeni din raionul Râşcani. Canibalismul este dovada foametei îndelungate, de aceea, contrar părerii formulare de alcătuitorii preţioasei culegeri de documente Foametea din Moldova (1946-1947), acest flagel a lovit ţinutul nu în august-septembrie 1946, cum se spune în introducerea acelei cărţi, ci chiar în primele luni ale acelui an. Această concluzie este impusă chiar de materialul documentar din acea carte.
La 8 septembrie 1947, comitetul judeţean de partid Cahul alcătuise un document intitulat "Recomandările comitetului judeţean al PC(b)M către secretarii comitetelor raionale de partid privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judeţ". Conducerea judeţului, se spune în acel document, "dispune de informaţie privind canibalismul şi întrebuinţarea în calitate de hrană a cadavrelor de oameni în unele sate din raioanele Vulcăneşti, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Baimaclia şi, mai ales, Congaz". Un funcţionar informa conducerea de partid şi de stat a republicii că, aflându-se în zilele de 7 şi 8 februarie 1947 în satul Baurci din raionul Congaz, a constatat patru omoruri în scopuri canibalice. "Consumul de cadavre, menţiona acea sursă, a luat un caracter de masă... Au fost constatate cazuri de furt al cadavrelor duse la cimitir şi rămase neînmormântate". La multe cadavre găsite în diferite alte locuri prin sat "li s-au luat muşchii şi membrele". În satul Beşalma, citim în continuare, "situaţia este şi mai gravă... Consumul de cadavre este tot atât de răspândit aici ca şi în celălalt sat". În ianuarie 1947, o ţărancă din satul Ţambula, raionul Bălţi, a tăiat, în scopul de a-i mânca, doi din cei patru copii ai săi, o fetiţă de şase ani şi un băieţel de cinci ani. Un ţăran din Glinjeni, raionul Chişcăreni, a chemat la el o vecină pe care a sugrumat-o şi a mâncat-o. Un altul din satul Cajba, Glodeni, şi-a omorât nepotul de 12 ani, care venise la el, şi l-a mâncat. Datorită eforturilor din ultimii ani ale unui grup de cercetători, istoriografia din Moldova a dat publicităţii o serie de documente uluitoare care conţin o descriere detaliată a multor cazuri de canibalism şi consum de cadavre.
Impactul foametei asupra morbidităţii populaţiei
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populaţie foarte numeroasă (în unele regiuni, pentru majoritatea populaţiei, în altele - practic pentru toată populaţia), consumul de plante şi subproduse agroindustriale dăunătoare sănătăţii, de cadavre şi hoituri a provocat o mare creştere a morbidităţii. Se înţelege că aceasta se referă mai ales la sate, pentru că oraşele, în care trăia şi nomenclatura sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forţa de la ţărani.
În legătură cu aceasta s-ar cere şi o referire la aşa-zisul ajutor acordat de Soviete satelor înfometate ale Basarabiei. Propaganda istoriografică sovietică a trâmbiţat până la surzenie despre acest ajutor. În realitate, ajutorul ca atare n-a existat, el a fost mimat. Desigur, iarăşi în scopuri propagandistice. Pentru că "ajutorul" nu venea din Rusia, ci se dădea din pâinea confiscată de la ţăranii moldoveni înfometaţi. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, la punctele de alimentare, înfiinţate în sate în iarna 1946/47, norma de până la 200 grame de pâine se dădea, de regulă, numai în cazurile când aceste sate dăduseră în prealabil pâinea cerută de către sat. Ca urmare, pe de o parte, jaful de producţie agricolă, practicat de stat, iar pe de altă parte, lipsa unui ajutor real pentru cei înfometaţi au provocat deteriorarea gravă a sănătăţii populaţiei săteşti, ceea ce se constata deja în iunie 1946. Asta demonstrează că fenomenul foametei începuse să se manifeste încă de pe la începutul anului. La începutul lunii iunie, în satele Bălăsineşti, Beleavinţi şi Cotelnea din raionul Lipcani fuseseră înregistraţi câte 300 de bolnavi de distrofie. Peste câteva luni îmbolnăvirea progresase foarte mult. Către sfârşitul lunii septembrie, după date oficiale, departe de a fi complete, în raionul Comrat fuseseră înregistraţi 3000 de bolnavi de distrofie şi de edemuri, din lipsa de albumină, dintre care aproape 2000 erau copii. Potrivit situaţiei de la 15 noiembrie 1946, în judeţul Cahul sufereau de aceste boli 4100 de copii de la 1 până la 12 ani. În total în judeţ fuseseră înregistraţi 6755 de bolnavi. Acestea sunt date comunicate de organele Ministerului Sănătăţii, care, de regulă, nu cunoşteau situaţia reală din sate, în atmosfera aceea de extremă nelinişte şi de mare dezorientare. Mai întotdeauna acestea erau date incomplete, de aceea ele nu oferă imaginea proporţiilor reale ale calamităţii, ci doar constată fenomenul în sine şi direcţia evoluţiei lui.
Conform acestei statistici, la 10 decembrie 1946 în republică fuseseră înregistrate 30043 cazuri de distrofie, fără alte boli prilejuite de foame. Se pare că dinamica reală a îmbolnăvirii din cauza lipsei de hrană este reprezentată mai adecvat de datele referitoare la situaţia din judeţul Bender (Tighina). În acest judeţ erau, la 25 decembrie 1946, 16877 de bolnavi de distrofie, iar la 5 februarie 1947, deci peste ceva mai mult de o lună, 39,5 mii, altfel spus, doar în decurs de patruzeci de zile numărul distroficilor crescuse de 2,3 ori. O lună mai târziu, în fiecare raion erau înregistrate în medie cel puţin câteva mii de bolnavi de distrofie. În raionul Teleneşti erau 5252 de oameni, în Chiperceni - 5609 oameni, în Susleni - 4262, în Orhei - 7300, în Străşeni - 4583 de oameni. Potrivit acestor date incomplete, după cum ştim deja, la începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 până la 15 la sută din populaţia sătească. În întregul judeţ Orhei erau 32,3 mii de bolnavi de această boală. Către 1 martie 1947, în întreaga republică fuseseră înregistrate aproape 238 mii de cazuri de distrofie. Deşi se luaseră anumite măsuri pentru reducerea ravagiilor acestei boli, totuşi rezultatele au rămas mult sub aşteptări. Pentru că în decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30 la sută din populaţie, iar în unele locuri (mai ales în raionul Cimişlia) această cifră se ridica până la 80 la sută.
Saltul fără precedent al mortalităţii
Evident că proporţiile înspăimântătoare ale morbidităţii cauzate de foamea cronică au generat o creştere tot atât de mare a mortalităţii populaţiei. Pe parcursul primelor trei luni ale anului 1946, în republică numărul celor care s-au născut a fost de 9494, iar al morţilor de 14428, în mediul rural acest număr a fost de 7845 şi, respectiv, 12973, deci mureau aproape de două ori mai mulţi decât se năşteau. La începutul verii aceluiaşi an, în multe sate din raioanele Bolotino şi Sângerei mureau zilnic câte 5-7 oameni în fiecare sat, iar în unele localităţi din raionul Lipcani - câte 10-15 oameni. În Chişinău, informa Ministerul de Interne al republicii pe şefii de la Moscova, miliţia strângea întruna de pe stradă "de la 8 până la 12 cadavre ale ţăranilor sosiţi de prin sate."
Revenim, în continuare, la raportul menţionat mai sus, prezentat la 11 februarie 1947, conducerii de partid şi de stat a republicii, de către un funcţionar trimis la 7 februarie din acel an în raionul Congaz. Acesta menţiona că în satele vizitate de el "în luna ianuarie şi la începutul lui februarie murise până la 30%" din populaţie. "Pe drumul de la Ciadâr-Lunga până la Congaz, relata funcţionarul, se tăvăleau cadavre care nu fuseseră strânse multă vreme. În primul sat în care m-am oprit, Baurci, localitate mare, era o linişte de mormânt; oamenii nu puteau fi văzuţi nici în stradă, nici în ogrăzi, intrările şi ieşirile (în şi din curţi, n.a.) erau întroienite. Pridvorul şi încăperea sovietului sătesc din centrul satului sunt ticsite de bătrâne şi copii umflaţi. Unii din ei sunt pe jumătate leşinaţi. Alături este un punct de alimentare. La fereastra unde se distribuie hrana, e încăierare şi strigăte neomeneşti.
...Sovietul sătesc nu are date exacte privind starea populaţiei. Mi s-a spus că în ziua trecută muriseră 20 de oameni. Am propus cercetarea imediată a curţilor. În prima jumătate a zilei au fost găsite 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în şoproane, pridvoare, în nămeţi. ...În primele zile ale lunii februarie au murit 93 de oameni". În satul Beşalma, povesteşte trimisul de la centru, "situaţia este şi mai proastă. La sovietul sătesc mi-au raportat că, potrivit unor date incomplete, pe parcursul a 8 zile ale lunii februarie şi în ianuarie au murit 630 de oameni".
Spre sfârşitul anului 1947, proporţiile mortalităţii încep treptat să se reducă, dacă am judeca după datele statisticii oficiale. În luna noiembrie, decedaseră 3264 de oameni, cu 21,2% mai mult decât se născuseră. În anul 1946, populaţia sătească a republicii se redusese cu 477 de oameni, iar în 1947, ca urmare a distrofiei, reducerea a fost de 100633 de oameni, ceea ce înseamnă o pierdere anuală de peste 10 la sută. În general pe parcursul anului 1947 populaţia rurală s-a redus cu 193,9 mii de oameni. Foametea a provocat mari pierderi de vieţi omeneşti şi în prima jumătate a anului 1948. La începutul acelui an, numărul decedaţilor era mult mai mare decât la sfârşitul anului anterior.
Examinarea unei bogate statistici privind mortalitatea în general, şi în special cea provocată de distrofie în raioanele Comrat, Căuşeni, Cimişlia şi Volontirovca din judeţul Bender, potrivit situaţiei de la sfârşitul anului 1946 şi începutul lui 1947, arată că peste 70 la sută din întregul număr de decese erau rezultatul distrofiei.
Ţinând cont de această constatare, apoi de rata foarte ridicată a mortalităţii, ca urmare a foametei pe parcursul anilor 1946-1947 şi în prima jumătate a anului 1948, precum şi de numărul mediu anual al deceselor, foarte mare (de până la 200 de mii), trebuie să observăm că estimările mai vechi, conform cărora tributul foametei ar fi alcătuit cam 150-200 mii de vieţi omeneşti, sunt depăşite. Documentele examinate de noi demonstrează că acest indicator trebuie să varieze între 250-300 de mii, luând ca cifră medie 280 de mii.
Deportările în masă
Pe când rănile foametei nu fuseseră încă lecuite, începu o altă mare dramă a ţărănimii basarabene - deportările în masă ale gospodarilor de frunte ai satelor. De fapt această dezrădăcinare a ţărănimii moldovene şi izgonirea ei în Siberia era după război o reluare a procesului început în ajunul războiului.
Un oarecare Butov, preşedinte al biroului pentru Moldova al CC al PC(b) din toată Uniunea, trimitea încă la 1 noiembrie 1945 secretarului partidului bolşevic Gh. Malenkov un raport, în care cerea să se ia măsuri drastice pentru "reducerea influenţei economice a părţii chiabureşti înstărite a ţărănimii" din Basarabia pe motiv că aceasta ar fi colaborat cu administraţia românească şi cu partidele politice din România.
Foametea însă a amânat realizarea acestui plan, care era urzit la Moscova, bineînţeles, nu la Chişinău. Autorităţile au revenit la el de cum au dispărut urmele imediate ale foametei. Astfel, la 17 martie, Ivanov, preşedintele biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSS Moldovenească, Koval, secretarul CC al PC(b) al Moldovei, şi Rudi, preşedintele Consiliului de miniştri al RSSM, trimiteau lui Stalin o scrisoare, în care îl rugau să permită deportarea din Moldova a peste 10 mii de familii. Motivul principal era acelaşi: capii acestor familii, în calitate de "elemente chiabureşti şi naţionaliste, au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reacţionare române pe teritoriul fostei Basarabii, făceau parte din diferite partide burghezo-naţionaliste româneşti, erau promotori ai politicii antisovietice la sat".
Sigur că gospodarii satelor basarabene nu aveau cum agrea Sovietele, care arătau pe faţă că doreau să distrugă tot ce era mai bun în agricultura ţărănească a ţinutului. Dar masa gospodarilor de frunte ai satelor nu era implicată aproape deloc în activitatea partidelor politice din România, întrucât era absorbită complet de interese economice, cu toate că foarte mulţi ţărani - mai ales după ce au înţeles ce aveau de gând să facă sovieticii cu ei - regretau în mod sincer pierderea legăturii cu România de peste Prut.
Dar deportările au fost determinate şi de un alt considerent, poate încă mai important, şi anume de a lichida, prin izolarea fruntaşilor satului, rezistenţa la colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti şi la crearea accelerată, pe această cale, a sistemului socialist în agricultură. Acesta este un adevăr pe care nu-l ascundea nici chiar istoriografia sovietică şi este relevat cu destulă obiectivitate în cercetările mai noi ale istoricilor moldoveni.
Conducerea partidului bolşevic din Rusia şi guvernul sovietic au "aprobat", la 6 aprilie 1949, "rugămintea" menţionată mai sus a administraţiei sovietice din Moldova, hotărând să deporteze în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia "11280 de familii cu 40850 de oameni". Decizia era însoţită de o informaţie adiţională, care preciza că guvernul sovietic hotărâse ca "deportarea categoriilor menţionate mai sus să se facă pentru vecie (subliniere în document - n.a.)". În afară de acest fapt extraordinar de semnificativ pentru dezvăluirea adevăratului caracter al regimului de ocupaţie sovietic, fapt necunoscut mai înainte de istoriografie, se mai cer menţionate în mod special încă două detalii ce se impun la citirea acestor documente. Unul dintre ele este confiscarea întregii averi a celor deportaţi, ceea ce demonstrează, indirect, că într-adevăr această populaţie era expatriată pe vecie. Al doilea, că cei deportaţi erau susceptibili de tratamentul stipulat de dreptul penal, deci erau calificaţi drept elemente infracţionale, ceea ce era în egală măsură absurd şi inuman.
O chestiune nouă este aceea dacă ţăranii aveau ştire de "surpriza" pe care le-o pregătea regimul de ocupaţie. Tradiţia istoriografică nu cunoaşte altă părere decât că ridicarea în 1949 a zecilor de mii de ţărani s-a făcut pe neaşteptate. De fapt nu este deloc aşa, pentru că documentele care au fost date la iveală în ultimii ani spulberă iluzia surprizei. Ne referim în continuare doar la o parte neînsemnată din mulţimea de astfel de date.
La 15 mai 1949, un ofiţer de miliţie declara, în prezenţa unui grup de oameni din satul Ermoclia din raionul Căuşeni, că aşa-zişii chiaburi "peste câteva zile vor fi deportaţi în adâncul Uniunii Sovietice, iar averea lor va fi confiscată". La 26 mai, fiind interogat de către oamenii Securităţii, directorul şcolii din satul Redi-Cereşnovăţ, A. Topor, mărturisea că în zilele de 26-28 aprilie fusese vizitat acasă de către un oarecare Mihailiuk, căpitan KGB, care i-a spus că urma să fie deportat. Spunând acestea, ofiţerul "scoase din geanta sa nişte mape, în care, povestea Topor, am citit numele Kveatkovschi F.C., Sochircă A.C., Iustin Ţarălungă şi, se pare, Anton Popa. Găsind mapa cu numele meu, Mihailiuk mi-a arătat de departe prima pagină a dosarului ca dovadă a afirmaţiei sale că voi fi deportat. Aceasta se prezenta ca o anchetă executată la tipografie pe hârtie albă. În partea de sus am citit cuvântul "premilitar", scris la maşină, apoi numele meu de familie, prenumele, numele după tată, anul naşterii, originea socială, studiile. După asta soţia mea a început să plângă. Atunci a început să plângă şi Mihailiuk, zicând: "Îmi pare rău pentru voi, dar vă vor duce de aici nu mai târziu decât peste 10 zile". Un ţăran din Drochia, A. Bejan, s-a destăinuit, din întâmplare, unui agent KGB: "Nişte buni cunoscuţi de ai mei mi-au povestit că am fost inclus în lista chiaburilor. Pe la sfârşitul lui mai sau în iunie, când se vor termina examenele în instituţiile de învăţământ, persoanele din listele cu chiaburi, comercianţi, cei care au fugit în România şi s-au întors, cei suspecţi din punct de vedere politic vor fi trimişi din Moldova. O rudă de a mea din Edineţ este în relaţii bune cu un căpitan de Securitate, care i-a spus că a fost inclus în listele cu chiaburi şi i-a zis, dacă doreşti să nu fii deportat, atunci şterge-o de aici de cu vreme. Aşa a şi făcut, a fugit nu se ştie încotro". O femeie pe nume Moskviciuk, administrator de case din Chişinău, a declarat: "În curând vom evacua din Basarabia toate persoanele suspecte". De altfel, în luna mai Chişinăul fierbea de astfel de zvonuri. Până şi corespondenţa interceptată de KGB conţinea o mulţime de relatări despre apropiatele deportări. G.A. Jmurciuk, cetăţean din raionul Sângerei, scria unei rude din regiunea Voroşilovgrad: "Nu ne scrieţi scrisori, deoarece pe la noi lumea vorbeşte că toţi basarabenii vor fi deportaţi în alte locuri". Mulţi moldoveni deportaţi în Siberia încă în iunie 1941 scriau rudelor de la baştină şi întrebau dacă într-adevăr vor fi deportate degrabă şi ele. "Pe la noi pe aici se aude, scria E.I. Buzdugan din regiunea Tomsk, că din Basarabia va fi deportată foarte multă lume. Aşa să fie oare?"
Din documentele arhivei Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, care încep să fie valorificate abia acum, cunoaştem că mulţi basarabeni au intrat în formaţiunile de luptă împotriva sovieticilor tocmai pentru că erau informaţi că urmau să fie izgoniţi pentru totdeauna din satele lor. Prin iunie 1949, ţăranul Gavril Andronovici din satul Condrăteşti, raionul Corneşti, mărturisea într-un cerc de prieteni, care la scurt timp după aceea vor constitui nucleul organizaţiei Armata Neagră, că fusese inclus în lista chiaburilor şi că mâine-poimâine va fi ridicat şi trimis în Siberia. Această ştire a fost confirmată şi de alţi participanţi la acea întrunire din casa lui Andronovici. Tribunalul militar din Odesa menţiona că în 1949 mulţi ţărani din raioanele Corneşti, Chişcăreni şi Bravicea au aflat din timp despre ridicările ce se pregăteau, de aceea au părăsit satele şi s-au ascuns prin păduri.
Ultimele directive privind deportarea au fost date la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui iulie 1949. Ceea ce pretindea a se chema guvern al Moldovei fixa, prin hotărârea sa din 28 iunie 1949, numărul definitiv al familiilor care urmau să fie ridicate şi repartizarea lor pe raioane, iar prin decizia din 30 iunie aducea o serie de detalii care completau hotărârea menţionată a guvernului sovietic din 6 aprilie privind confiscarea averii celor deportaţi. Tot la 30 iunie, Ministerul de Interne al URSS stabilea că cele 11280 de familii cu 41200 de oameni (deci cu 350 mai mult decât se hotărâse la 6 aprilie) urmau să fie trimise în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, Altai, Bureat-Mongolia. Între timp, până nu fusese încă dat semnalul de atac, ofiţerii KGB trimişi în judeţele şi raioanele republicii lucrau cu sârg la completarea listelor, aşa încât până la 2 iulie fuseseră luate în evidenţă 12718 familii cu 43387 de oameni ce ar fi urmat să fie expulzaţi din ţinut. Înainte de zisul semnal, se stabiliseră definitiv cifrele: 13000 familii cu 45537 de viitori expatriaţi.
Cum se ştie, semnalul pentru deportare (aşa-zisa operaţie "lug" - în traducere din ruseşte: "Sud") a fost dat la ora 2 noaptea în 6 iulie.
Rezistenţa populaţiei la deportări
Deşi autorităţile au luat toate măsurile ca operaţia să se desfăşoare rapid şi prin surprindere, totuşi au existat numeroase cazuri de rezistenţă a acelora care urmau să fie arestaţi şi evacuaţi. Din informaţia evident incompletă ce ne stă astăzi la dispoziţie, cunoaştem că trupele însărcinate cu realizarea acestei operaţii au avut de înfruntat în multe locuri o împotrivire dârză a ţăranilor, inclusiv rezistenţă cu arma în mână. Aşa a fost în satele Clocuşna, raionul Ocniţa, Cosăuţi, raionul Soroca, Băneştii Noi, raionul Orhei, Frumoasa, raionul Bravicea, Carahasani, raionul Olăneşti, Cunicea, raionul Cotiujeni, Răculeşti, raionul Susleni, precum şi în raioanele Kotovsk şi Chişinău.
Metoda cea mai răspândită şi mai eficientă a fost totuşi fuga ţăranilor de acasă şi din sate fie înainte de 6 iulie, fie chiar în momentul intrării trupelor în sate. Către acea dată, dispăruseră 508 de familii care urmau să fie deportate, din alte 174 de familii n-a fost găsită acasă nici o persoană matură, iar 105 familii s-au ascuns în momentul începerii operaţiunii. Cele mai multe familii au reuşit să se salveze în raionul Chişinău - 64 din 141, adică tocmai în unul dintre raioanele care au opus cea mai mare rezistenţă Sovietelor.
Conform datelor oficiale generale, operaţia "lug" se terminase spre sfârşitul zilei de 7 iulie, dar rapoartele din unele judeţe arată că de fapt aceasta a continuat încă cel puţin o zi, până la 8 iulie, ora 20.
Este foarte util a cunoaşte reacţia la deportări a populaţiei care nu a avut de suferit (sau nu a suferit nemijlocit) de pe urma operaţiei. Datorită mai ales străduinţelor KGB-ului, care avea grijă de starea de spirit a populaţiei, astăzi suntem în măsură să cunoaştem atitudinea acesteia faţă de izgonirea de la baştină a zeci de mii de ţărani basarabeni, chiar dacă informaţia selectată de KGB este fragmentară şi, desigur, tendenţioasă. Astfel, cineva din Chişinău scria altcuiva, probabil din Rusia, că se procedase foarte bine cu aşa-zisa răsculăcire (deschiaburire, n.red.), deoarece, se precizează în acea scrisoare, "chiaburii" se opuneau transformărilor sovietice şi "mai ales urau populaţia nou-venită". Câteva zile la rând, informa un altul, "întreaga Moldovă a fost curăţată de elemente dăunătoare şi de oamenii cu un anumit trecut, străini faţă de puterea sovietică". "În Moldova au fost lichidaţi chiaburii, ceea ce va îmbunătăţi activitatea noastră şi în special va fi mai uşor de trăit". "Acum la noi totul va fi mai ieftin... Au fost eliberate multe apartamente, care sunt repartizate locuitorilor oraşului". "De la 5 şi până la 7 iulie 1949 în Chişinău a avut loc o curăţare, adică mulţi locuitori au fost deportaţi în Siberia. Sunt deportate persoanele care au ajutat nemţilor şi românilor să activeze împotriva ruşilor. Casele lor au fost date acelor orăşeni care nu au locuinţe".
Astfel, oricât de vigilent era KGB-ul, totuşi informaţia lui secretă, alcătuită cu cea mai mare grijă, n-a putut ascunde adevărul că izgonirea zecilor de mii de oameni din populaţia basarabeană a adus satisfacţie doar anumitor categorii de venetici, de regulă, ruşilor şi în general sovieticilor care au dat năvală dincoace de Nistru în urma Armatei roşii.
Cum aprecia deportările întreaga populaţie a Basarabiei
Aceeaşi informaţie demonstrează cu lux de amănunte că atitudinea generală a populaţiei faţă de deportări a fost pronunţat negativă, hotărât dezaprobatoare. În timp ce românii basarabeni erau înspăimântaţi şi disperaţi până la trecerea directă la răfuială cu oamenii noului regim, chiar şi mulţi reprezentanţi ai minorităţii neromâneşti a populaţiei se arătau dezorientaţi şi descurajaţi de tot ce aducea acest regim. Nu putem reproduce aici decât o mică parte din numeroasele fapte menţionate în rapoartele KGB-ului, deşi este de la sine înţeles că această instituţie n-a avut nici un interes să scoată în evidenţă dezastrul social-psihologic provocat de exilul forţat al basarabenilor.
Dăm, în continuare, doar câteva crâmpeie dintr-o informaţie specială a KGB-ului, din 14 iulie 1949. "Iată noutatea din satul nostru. La 5 iulie ne-am culcat şi n-am ştiut nimic, iar când ne-am trezit, am văzut 80 de gospodari în maşini. Dar de ce şi pentru ce, ei singuri nu ştiu. Se vede că a sosit ceasul de la urmă, dacă te iau aşa, fără nici o vină. Erau mari strigăte şi plânsete. Toată lumea era speriată în aşa măsură, că nimeni nu a mai ieşit la lucru în câmp. Nu se ştie ce va fi şi cu noi, adică cu cei care au rămas. Se zice că noi o vom păţi şi mai rău decât acei care au fost ridicaţi..." "... Mare nenorocire au făcut în satul nostru şi în satele învecinate, pentru că numai din satul nostru au luat 18 familii. Numai unul Dumnezeu ştie unde au fost duse. Grâul se coace, dar nu are cine să-l strângă, deoarece oamenii sunt necăjiţi şi nu vor să lucreze. Pe câmp nu se vede nimeni..." "Timpuri grele, viaţă chinuită, la 6-7 iulie au fost ridicate 10 familii. Din cauza asta oamenii şi-au părăsit casele, satul e pustiu, fiecare casă e încuiată...". "Situaţia nu e bună, nimeni nu-şi dă seama ce va fi, la 6 spre 7 iulie din satul nostru au fost ridicate 7 familii. Le-au dat două ore pentru a se pregăti, unii au fost suiţi în maşini dintr-o dată şi fără nimic. Au luat mulţi oameni şi din alte sate şi din oraşul Chişinău...". "... În satul nostru e mare nenorocire, deoarece au fost ridicaţi mulţi oameni cu familiile lor. Numai unul Dumnezeu ştie de ei, unde sunt şi încotro au fost duşi. Încă nu se ştie cine va fi ridicat în rândul al doilea. În general, în ultimele patru zile nu ne-am mai oprit din plâns...". "Numai Dumnezeu ştie cum mai trăim şi noi, din satul nostru au fost deportate 20 de familii şi nimeni nu ştie nici măcar încotro au fost duse. Acum au sosit iar la sovietul sătesc şi iar ne vor deporta. Au rămas casele pustii. Au scăpat doar acei care au fugit...". "... Din satul nostru au ridicat mulţi oameni. Lumea este tulburată, oamenii nici nu lucrează, dar nici nu stau pe loc, ci umblă dintr-un loc într-altul ca năuciţi...". "Azi la orele 2 noaptea au venit maşinile şi au ridicat 14 familii. Era mare jale în sat atunci când i-au dus pe oamenii aceştia. Mare nenorocire a căzut pe capul nostru acum..." "... E foarte rău de noi. În sat a fost mare nenorocire, au ridicat 11 familii. Se aude că vor mai fi deportaţi, dar nu se ştie când. Oamenii noştri sunt speriaţi, nu muncesc, e jale pe capul lor, dar mare-i Dumnezeu...". "... În orice parte ai privi, peste tot e jale şi iar jale, deoarece în noaptea trecută au ridicat 60 de familii, iar acum aşteptăm să ne ia şi pe noi. Domnica e fericită că a murit, ea doarme şi nimeni nu o va mai nelinişti...". "... Din satul nostru au fost ridicate o mulţime de familii, dar unde le-au dus - Dumnezeu ştie. Iar acum stăm şi noi ca frunza pe apă. ... E mare jale şi durere, oamenii se vaită şi plâng...". "... Îţi spun cu lacrimi în ochi că Nichita şi Anton au fost ridicaţi împreună cu fetele. Au fost ridicate 20 de familii. Doamne, ce strigăte şi bocete au mai fost la 6 iulie! Lui Nichita i-au luat oaia, porumbul şi tot ce mai avea în casă. Sufletul ne este plin de jale ca Nistrul de prundiş...". "... Pe mulţi de la fabrica noastră i-au luat în timpul lucrului. Aceste trei zile am umblat cu toţii ca înnebuniţi. ...La piaţă totul a devenit scump, moldovenii nu se mai văd, din sate a fost ridicată foarte multă lume...". "Din toată Basarabia oamenii sunt ridicaţi tot aşa ca în 1941. Din satul nostru au luat 19 familii, din Mileşti - 21 de familii. Au luat şi femei şi copii. Casele au rămas pustii. Se zice că aceştia au fost chiaburi, dar unii din ei nu aveau nici mâţă. Iaca ce au avut oamenii noştri să tragă. Sunt trimişi la nord. Nimeni nu mai doarme acasă, toate casele sunt încuiate, satul e pustiu, nimeni nu cântă, nu se aude nici un strigăt vesel, pustiu adevărat..." "... De la noi au ridicat astăzi 10 familii. Se aude că încă vor mai lua. Nu dea Domnul să ne ia şi pe noi. Am ajuns zile tare grele. Azi dimineaţă era mare jale în satul nostru, aşa jale cum n-a mai fost de când există satul acesta. S-a adunat toată lumea şi plângea de fierbea satul. I-au luat cu maşinile. Of, of, e mare nenorocire în satul nostru..." "Tata a terminat de coasă, acum trebuie să cărăm totul acasă, dar n-avem nici o dorinţă de a lucra de atunci de când au fost ridicaţi oamenii. Seara închidem totul, încuiem uşile şi plecăm să înnoptăm unde ne duc ochii. Dimineaţa ne vom întoarce acasă, dacă nu se va întâmpla nimic...". "Am fost foarte întristaţi, şi nu numai noi, ci toată lumea, pentru că din satul nostru au fost ridicaţi cei mai buni gospodari şi i-au dus departe, dar unde - nimeni nu ştie, ştie doar unul Sfântul Duh. Erau mari strigăte şi plânsete, ei strigau: Doamne Dumnezeul meu, ce am făcut şi unde ne duc..."
Potrivit datelor de la sfârşitul anului 1949, în acel an fuseseseră deportate 11293 de familii, care aveau 35050 de suflete.
Statistica aceasta este departe de a fi completă, pentru că deportările s-au făcut şi sub alte forme. Astăzi ştim că până şi foametea din anii 1946-1947 a fost folosită de către ocupanţi pentru a ridica zeci de mii de oameni din sate şi a-i trimite în zonele industriale sau de materie primă ale Imperiului, ca forţă de muncă ieftină. Astfel, la 16 decembrie 1946 comitetul raional de partid Ciadâr-Lunga informa conducerea republicii că era pe cale de a trimite în acele zone peste 3000 de oameni de la 14 până la 50 de ani, la care se mai adăugau încă 118 familii înfometate. Nu poate fi uitat în acest context nici fenomenul FZO-ului (aşa-zisa instruire la - sau pentru - fabrici şi uzine), ceea ce a însemnat în realitate ridicarea din sate a zeci şi sute de mii de tineri şi adolescenţi, folosiţi mai ales în minele de extracţie a cărbunelui şi metalelor şi din care foarte puţini au mai revenit la vatră, cei mai mulţi, din cauza condiţiilor de muncă din mine, pierzându-şi viaţa încă din tinereţe.
Evident, mulţi oameni înţelegeau natura şi scopurile deportărilor. Adeseori fenomenul era explicat prin esenţa regimului adus în Basarabia de ocupaţia sovietică. Astfel, cetăţeanca Pelaghia Şcekina din Lipovanca, raionul Cahul, spunea: "Sovieticii aceştia îşi bat joc de noi, chinuie norodul. Parcă asta poate fi socotită putere de stat?" S.S. Lenţa, locuitor din oraşul Soroca, li se adresa tovarăşilor săi de lucru: "Voi nu vedeţi ce se face? Toate fărădelegile acestea ale bolşevicilor vor fi înscrise în istorie şi nu vor fi iertaţi". E. Enghirs, contabil în aceeaşi localitate, spunea că deportarea ţăranilor înstăriţi "s-a făcut pentru a influenţa restul masei ţărăneşti şi a o forţa să intre cât mai repede în kolhoz, adică a realiza colectivizarea delaolaltă în Moscova". Lucrătoarea de la comunicaţiile din Cahul, Nina Bulavina, declara: "Ce fel de viaţă este asta? S-au deprins să-i ducă pe oameni în Siberia ca să le lucreze pe degeaba. Lui Stalin nu-i este greu să-şi îndeplinească planurile cincinale. Ce-l costă pe el? În aşa fel pot fi îndeplinite toate planurile înainte de termen. În închisori sunt 40 de milioane, şi foarte mulţi sunt luaţi şi de pe la noi".
Era firesc ca basarabenii să-şi dea seama că deportările erau o măsură de deznaţionalizare a băştinaşilor. "Pe noi, moldovenii, spunea Parascovia Prepeliţă din oraşul Soroca, ne vor deporta din Moldova şi vor aduce aici ruşi. Puterea sovietică vrea să-i nimicească pe moldoveni, deoarece toţi aceştia sunt împotriva puterii sovietice". "Are loc doar deportarea moldovenilor, declara Alexandra Marcenco din Chişinău. Toţi moldovenii din Chişinău vor fi deportaţi şi vor rămâne aici numai ruşii". A.V. Caproş din satul Logăneşti, raionul Hânceşti, le vorbea astfel consătenilor: "Vedeţi cum se răfuiesc ruşii cu moldovenii noştri? Îşi bat joc de noi, uitaţi-vă câţi au fost deportaţi. Românii nu făceau aşa ceva..." Ţăranul Vasile Pricop din satul Tochile-Răducani, raionul Leova, spunea că "îndată după sosirea lor în Basarabia, ru
şii au început să ridice norodul...".
Documentele de arhivă demonstrează că deportările au fost factorul nemijlocit care i-a îndemnat pe sute şi mii de oameni să lupte împotriva ocupaţiei sovietice.
Astfel, înainte ca organizaţia antisovietică intitulată Partidul Democrat Agrar să se fi constituit, fuseseră deportaţi părinţii şi o soră a viitorului conducător al formaţiunii, Vasile Odobescu, părinţii, fraţii şi surorile lui Alexandru Duca, părinţii, un frate şi o soră de-ai lui Ilarion Tăutu. Aceeaşi a fost situaţia şi în cazul grupului de luptă al lui Filimon Bodiu, al organizaţiei Armata Neagră, al Partidului Libertăţii, al Uniunii Democratice a Libertăţii şi al tuturor celorlalte formaţiuni de luptă a basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice, fenomen care a început să ia amploare în vara şi toamna anului 1949.
joi, 23 mai 2013
De ce i-au făcut anglo-francezii compromisuri lui Hitler?
În multe lucrări scrise imediat post – 1945, istoricii îi învinuiesc pe liderii politici francezi şi, în special, englezi, că politica de concesii, dusă faţă de Germania Nazistă între 1936 şi 1939, ar fi determinat cel de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, deşi viziunile sunt ceva mai nuanţate, mitul conciliatorismului, precum este numit, persistă încă. Astfel, este foarte important de înţeles raţiunile, care au stat la baza acestei decizii destul de controversate, de a implementa o politică pacifică faţă de un dictator, precum era Hitler.
Pericolul German determină retragerea în defensivă a Franţei
În 1936, Germania Naţional-Socialistă începe să fie percepută de către Democraţiile Vestice ca o adevărată ameninţare la adresa sistemului internaţional. În luna Martie a acelui an, Berlinul hotărăşte să remilitarizeze zona rhenană, care, conform Tratatul de la Versailles, era garanţia vestică de securitate. Astfel, Franţa ca garant al Europei post 1919, avea posibilitatea de a interveni în teritoriul german, prin spaţiul demilitarizat de trupele Berlinului, dacă acesta îşi ameninţa vecinii estici sau vestici.
În 1936, această fereastră de oportunitate se închide, deoarece Parisul, deşi superior militar Germaniei, ar fi putut mobiliza la acel moment 90 de divizii împreună cu aliaţii săi – URSS, Polonia şi Cehoslovacia – şi încă 100 în rezervă, a fost copleşit de rapiditatea cu care s-a desfăşurat evenimentul[1]. De atunci, Franţa a asumat o politică externă defensivă, încercând să nu provoace Berlinul şi să accepte, din ce în ce mai mult, viziunea Londrei asupra relaţiilor dintre Vest şi Reich.
Aşadar, din 1936, sistemul de alianţe francez se prăbuşeşte, deoarece, geopolitic, Parisul nu avea cum să ajute statele din Estul Europei, în cazul în care Reich-ul le-ar fi atacat. Mai mult, Germania este statul, care preia inţiativa în afacerile continentale, începând cursa spre hegemonie, aplicând astfel ultima lovitură Franţei, în ceea ce priveşte statusul de Mare Putere, care fusese oricum foarte afectat de Marele Război. Astfel, Hitler se asigură de eliminarea Franţei ca element activ în diplomaţia europeană, încercând apoi să atragă Marea Britanie într-o alianţă, care să îi ofere un cec în alb, pentru a-şi impune dominaţia asupra Europei.
Relaţiile Vestului cu Reichul sunt asumate de UK
Prin urmare, responsabilitatea majoră în relaţiile Vest – Reich se mută la Londra, după ce Franţa adoptă o poziţie reactivă. Însă, politicienii englezi şi, în special Neville Chamberlain, acuzat de a fi doctrinarul concesiilor faţă de Hitler[2], nu reuşesc să înţeleagă planul de dominaţie continentală şi poate chiar război, al regimului naţional-socialist.
Aici intervine principala diferenţă de viziune şi percepţie între Anglia şi Germania: Chamberlain credea că intenţiile lui Hitler sunt limitate, deci gestionabile, deşi recunoştea că este o ameninţare sistemică, ca atare, regimul are interese globale. Prin urmare, la Londra, se vedea, în mod contradictoriu, că Hitler emite pretenţii la nivel mondial, care ameninţau Imperiul Britanic, dar acestea pot fi gestionate. Pe de altă parte, Berlinul îşi dorea să provoace Vestul, să distrugă legătura dintre Franţa şi Anglia, care i-ar fi permis o gestionare mai facilă a continentului.
Raţiunile Britanice ale Adoptării Politicii Conciliatoare
Interne
Londra avea multe motive pentru care a decis adoptarea unei astfel de politici de satisfacere a cerinţelor dictatorului german. Acestea erau, în primul rând, de ordin intern. Experienţa Primului Război Mondial a avut un impact deosebit asupra societăţii britanice. Aceasta nu ar fi susţinut sub nicio formă o reînarmare, care să asigure instrumentele unei eventuale politici mai agresive faţă de Germania. Ba mai mult, în 1935, printr-un referendum, populaţia îşi exprimă dorinţa ca statul lor să rămândă ataşat securităţii colective şi să aplice sancţiuni militare Italiei pentru agresiunea împotriva Etiopiei. Aşadar, un om de stat englez care ar fi susţinut reintroducerea serviciului militar obligatoriu sau reînarmare şi-ar fi semnat propriul deces politic, deoarece propunea legi în contra tradiţiilor britanice.
Din acelaşi motiv, imediat după câştigarea Primului Război, în 1919, Marea Britanie îşi demobilizează armata şi declară The Ten Year Rule, respectiv Guvernul estima că în următorii zece ani nu va mai fi război în Europa. De aceea, Trezoreria londoneză reduce cheltuielile pentru armamente. În 1928 este reconfirmată regula, dar se renunţă la ea în 1932, în urma atacului japonez asupra Shanghaiului. Cu toate acestea, deşi Anglia începe să se reînarmeze între 1932-33, această activitate necesită un timp îndelungat până când noile armamente vor putea fi folosite. Atfel, trebuie să se creeze în primul rând un plan, apoi o infrastructură de înarmare şi mobilizarea a resurselor şi abia apoi, începe construcţia propriu-zisă de armamente. Însă, şi în momentul în care se reîncepe înarmarea, aceasta se concentrează asupra extinderii flotei aeriene şi maritime, lăsând în urmă forţele terestre, care ar fi contat în conflictul de pe continent. Deci, Marea Britanie nu avea nici în 1935 sau 1938-39, un număr important de trupe de trimis în ajutorul Franţei.
Prin urmare, există o reticenţă intrinsecă a poporului britanic, dar şi probleme structurale, care împiedică o atitudine mai agresivă faţă de Berlin. Mai mult decât atât, Londra, ca şi centru al Imperiului, se vede aproape singură în faţa lui Hitler în anii 1937-1939, deoarece dominioanele, în special Canada şi Australia, care se autoguvernau după adoptarea Statutului de la Westminster din 1931, nu susţin o politică de forţă în Europa. Londra le va respecta dorinţele, iar în 1939, vor „răsplăti” Regatul Britanic cu participarea în cel de-al Doilea Război.
Astfel, Anglia nu trebuia să ia în calcul nu doar vulnerabilităţile sale structurale, respectiv ameninţările sistemice ale Germaniei Naziste în Europa, Italiei Fasciste în Mediterana sau a fostului aliat, Japonia Imperială în Pacific, ci şi tendinţele interne din dominioane. Deciziile din politica externă engleză nu se iau doar conform tendinţelor metropolei, ci şi ale elemente componente ale Commonwealth-ului, care sunt aproape state suverane. Astfel, politica de conciliere a Germaniei este şi rezultatul unor slăbiciuni interne şi nu a unei temeri excesive de aceasta.
Externe
O sursă externă, care atenuează comportamentul englez, este atitudinea principalei puteri din Emisfera Vestică şi anume, SUA. Deşi dispune de cele mai mari resurse financiare ale lumii în urma Marelui Război, Washington-ul refuză sistematic să se angajeze politic în menţinerea păcii europene. SUA este principalul investitor în Germania până la ascensiunea lui Hitler la putere, dar şi după aceea, crezând că bunăstarea economică ar putea îndepărta pericolul unui conflict armat. Mai mult, SUA nu îşi doreşte să îşi asume atribuţiile Marii Britanii, fapt sesizat şi de către Neville Chamberlain, care era sigur că Washingtonul nu va ajuta cu nimic Londra, în afară de vorbe. Prin urmare, neimplicarea SUA, din motive similare cu cele interne engleze, nu descurajează Berlinul, deşi poate preşedintele Franklin Delano Roosevelt percepe mai acut pericolul hitlerist. Izolaţionismul american şi imposibilitatea de a-i prevedea comportamentul în Pacific, determină Anglia să adopte poziţia conciliatoare faţă de Reich.
Aşadar, Chamberlain înţelege că nu se poate opune concomitent mai multor pericole în zone disparate ale Globului. Încearcă să menajeze Germania, considerând-o un actor raţional, cu interese limitate. Astfel, Londra acceptă fără prea mari problemele încălcarea uneia dintre clauzele versailleze foarte importante, care ar fi reversat victoria Antantei pe Continent şi anume, Anschluß-ul (anexarea) Austriei. În Martie 1938, la apelurile disperate ale cancelarului Schuschnigg de a se opune Germaniei, ministrul de externe englez, Halifax răspunde că „Guvernul Majestăţii Sale este incapabil de a garanta protecţie.[3]”
Septembrie 1938 – Apogeul Politicii de Compromis
Însă, politica engleză de conciliere îşi atinge apogeul în momentul Septembrie 1938, când are loc Conferinţa de la München, unde anglo-francezii aprobă acordarea Sudetenland-ului cehoslovac Germaniei. Paradoxal, deşi s-a încercat să impunerea negocierii ca metodă de soluţionare a problemelor ce privesc securitatea Europei, Conferinţa nu a făcut decât să justifice agresiunea Berlinului. Mai mult, comportamentul regimului naţional-socialist post 1938 trece la un alt nivel, este mult mai agresiv şi îşi ameninţă foarte clar nu doar vecinii, ci şi ordinea întregului continent.
Dacă în Septembrie 1938, Londra făcea presiuni imense asupra Pragăi şi o acuza de a fi provocat Berlinul prin mobilizarea din 20-21 Mai, după dezmembrarea Cehoslovaciei din Martie 1939, renunţă să mai învinovăţească statele care nu se supun cererilor germane.
Martie 1939 – „Revoluţia” în Politica Externă Britanică
Ba mai mult, îşi schimbă radical politica, „revoluţia din politica engleză”, oferind garanţii Poloniei, ce părea următoarea ţintă a agresiunii naziste. Mai mult, la presiuni franceze, Anglia oferă Greciei şi României asigurări asemănătoare. Astfel, Chamberlain şi-a dat seama că, doar într-un război pe termen lung, ar fi putut să câştige, deoarece, deşi dispunea de foarte multe resurse, acestea nu puteau fi mobilizate decât treptat.
Aşadar, între 1936 şi Martie 1939, Marea Britanie şi, în subsidiar, Franţa au urmat o politică ce presupunea compromisuri faţă de Germania Naţional Socialistă. Scopul acestei atitudini a fost satisfacerea Berlinului, care era considerat actor raţional şi limitat în interese. Deşi s-a dovedit o greşeală majoră, Londra a fost constrânsă să adopte această politică de condiţionări interne, legate de securitatea Imperiului, precum şi externe, respectiv comportamentul SUA şi al celorlalte state revanşarde. Mai mult, a existat şi o eroare de percepţie şi neînţelegere a obiectivelor germane reale.
Din arhivele comuniste: „Nu vă fie teamă, America şi Anglia ne vor ajuta!“
După reocuparea Basarabiei în 1944, mii de basarabeni au trăit mai bine de zece ani cu speranţa că România îşi va lua revanşa faţă de Moscova cu ajutorul englezilor sau americanilor.
Imediat după reocuparea Basarabiei în martie-august 1944 de către Armata Roşie, regimul sovietic a început să vâneze persoanele susceptibile de a organiza rezistenţa împotriva comunismului. Cei care au rezistat, inclusiv cu arma în mână, aveau o anumită logică ce le justifica acţiunile. Mulţi dintre aceştia credeau că România îşi va lua revanşa faţă de Moscova cu ajutorul englezilor sau americanilor.
Iluzia că vor veni „românii" sau „englezii" nu a ţinut prea mult, dar speranţa că vor veni americanii a fost spulberată abia în a doua jumătate a anilor 1950 din secolul trecut. Abia după colapsul URSS, americanii vor veni, dar vor avea un comportament prea timid în raport cu aşteptările moldovenilor. Primul funcţionar de rang înalt care a făcut o vizită la Chişinău estesecretarul de stat american James Baker (10-11 februarie 1992).
Acesta însă a insistat atunci ca Republica Moldova să devină obligatoriu parte a Comunităţii Statelor Independente. Următoarea vizită a unui oficial american important a urmat peste aproape 20 de ani. De data aceasta, vicepreşedintele american Joe Biden aa adus un mesaj pe măsura aşteptărilor moldovenilor: susţinerea Republicii Moldova în eforturile sale de integrare în Uniunea Europeană şi promisiunea de implicare directă în rezolvarea conflictului de pe Nistru.
Foaie volantă din iunie 1946
„Domnilor! Omorâţi-i pe preşedinţii de colhoz, pe comunişti, comsomolişti şi lucrători de partid, utilizaţi toate posibilităţile pentru a lichida bolşevicii vagabonzi. Nu vă fie teamă, America şi Anglia ne vor ajuta...Moarte bolşevicilor !" (s. Nicolaevca, judeţul Bălţi)
Aşteptarea americanilor, o acţiune antisovietică
Potrivit unor dosare descoperite recent în depozitul special al Ministerului de Interne de la Chişinău, în aprilie
1945 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au fost expulzate 3869 de persoane venite din România în perioada 1941-1944.
Era vorba de cetăţeni români născuţi peste Prut, cei care se născuseră în Basarabia fiind consideraţi din oficiu „cetăţeni sovietici". Conform datelor poliţiei politice sovietice, rămăseseră însă destule persoane din rândurile populaţiei locale cu o conştiinţă naţională bine închegată, care făceau agitaţie împotriva regimului. Acestea erau numite „naţionalişti româno-moldoveni".
În satul Pogrebeni, raionul Chiperceni, judeţul Orhei, ţăranca Voicu N. P. chema consătenii să boicoteze alegerile în Sovietul Suprem al URSS, pe motiv că în scurt timp nu va mai exista puterea sovietică şi că vor veni englezii şi vor funcţiona legile englezeşti (noiembrie-decembrie 1945).
Atitudini similare au fost înregistrate în aceeaşi perioadă în mai multe localităţi din raioanele Soroca, Zguriţa, Bălţi, Balatina, Bălţi, Taraclia, Costiujeni şi altele. Uneori, chiar şi cei care acceptă să servească regimul exprimă convingeri antisovietice: de exemplu, cetăţeanul Lungu, secretar al sovietului sătesc din Pământeni, raionul Bălţi, spune că, dacă i s-ar oferi posibilitatea să opteze la alegeri pentru URSS sau Anglia, ar vota pentru cea din urmă.
Alţi funcţionari care excelau în propaganda pentru alegerile în Sovietul Suprem al URSS erau ameninţaţi să-şi mai domolească elanul pentru că „degrabă în ajutorul nostru vor veni Anglia şi America şi o să vă arătăm noi" (satul Stoianovka, raionul Baimaclia, judeţul Cahul). În anii următori au fost înregistrate alte atitudini şi apeluri de acest fel. Ele nu încetează nici în timpul foametei, nici în perioada de apogeu al colectivizării sau al deportărilor în masă din iulie 1949.
Încurajaţi de revoluţia maghiară din 1956
Mai mult, speranţa că americanii vor veni se păstrează la nivel de masă până în anii 1956-1957. Asistăm la o recrudescenţă firească a acestor aşteptări mai ales după condamnarea cultului lui Stalin, în februarie 1956, la congresul al 20-lea al PCUS, şi după revoluţia maghiară din toamna aceluiaşi an.
Expectanţele exagerate din epocă, neîntemeiate până la urmă, s-au datorat şi mesajelor transmise prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC, mesaje care alimentau zvonurile că „vin americanii".
Un episod relevant este legat de satele Zgărdeşti şi Mândreşti din raionul Sângerei. În octombrie-noiembrie 1956, tinerii comunişti din aceste localităţi au intrat în panică şi au început să iasă din comsomol. Unii dintre aceştia au ars carnetele de membru UTC şi au mers să depună actele pentru admitere la seminarul teologic. Credeau că, datorită acestui gest, americanii îi vor ierta pentru faptul că au pactizat temporar cu anticristul.
Atitudini similare au fost semnalate de KGB în toate raioanele republicii, inclusiv în cele din sud, în rândurile găgăuzilor, care ascultau postul de radio BBC în limba turcă şi erau la curent cu evenimentele din Ungaria din toamna anului 1956.
De ce n-au venit americanii în 1956?
După înăbuşirea revoluţiei maghiare de către tancurile sovietice, ungurii sunt decepţionaţi de reacţia americanilor, care, contrar aşteptărilor, evită confruntarea directă cu imperiul sovietic. Strategia americană era bazată atunci pe doctrina Truman, elaborată în 1946 de către diplomatul George Kennan, potrivit căreia SUA trebuiau să nu permită extinderea comunismului în lume, evitând implicarea directă în zonele care au revenit Moscovei după 1945. Ideea era că URSS se va prăbuşi de la sine, din interior, din cauza contradicţiilor comunismului care îl făceau sortit pierii, aşa cum şi s-a întâmplat de altfel. Mai amintim că, exact în toiul acţiunilor de înăbuşire de către ruşi a revoluţiei maghiare din 1956, America era antrenată, în pofida voinţei sale, în conflictul din Orientul Apropiat declanşat de către Marea Britanie şi Franţa împotriva Egiptului.
Au venit abia după colapsul URSS
Când s-a văzut că americanii nu au intervenit în ajutorul Ungariei atunci când tancurile sovietice au înăbuşit revoluţia din 1956, speranţa moldovenilor că vor veni americanii să-i elibereze de „diavolul roşu" s-a spulberat.
Abia după 20 de la colapsul URSS, Statele Unite manifestă un interes sporit faţă de soarta Moldovei. Sub impulsul schimbărilor democratice intervenite după evenimentele din 7 aprilie 2009, SUA au exprimat clar disponibilitatea de a ne ajută să ne desprindem de zona de influenţă rusă pentru a deveni parte integrantă a spaţiului euro-atlantic. Vizita lui Joe Biden la Chişinău a confirmat acest lucru.
De ce nu a fost invadată Germania la sfârşitul Primului Război Mondial?
În 1945, cel de-al Treilea Reich a fost invadat de la Vest şi Est de către trupele anglo-americane şi cele sovietice, care distrug din temelii regimul naţional-socialist, cu scopul de a obţine victoria finală. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1918, la sfârşitul Marelui Război. Trupele Antantei, dar în special Forţele Expediţionare Britanice, se mulţumesc să cauzeze înfrângeri majore Germaniei Imperiale pe teritoriul aliatului francez, fără a avansa spre Berlin. Ca atare, de aici porneşte paradoxul Primului Război, pe care Tratatul de la Versailles nu a reuşit să îl soluţioneze: Germania nu a fost învinsă pe teritoriul naţional şi, de aceea, nu s-a simţit niciodată, în mod real, înfrântă.
Apelul german către Washington pentru un Armistiţiu
Astfel, la 11 Noiembrie 1918, Aliaţii acceptă armistiţiul cerut de către Germania, care deşi reprezenta, în fapt, capitularea Berlinului, nu a fost înţeles în acest mod la momentul respectiv. Autorităţile germane credeau că, dat fiind discursul preşedintelui american Woodrow Wilson despre o victorie Aliată fără anexări, vor reuşi să obţină încheierea războiului în această notă. Practic, Germania îşi dorea menţinerea unui status-quo-ante 1914, ceea ce era imposibil în 1918.
În 1917, Puterile Centrale (Mittelmächte) erau aproape învingătoare, fiind „ajutate" şi de ieşirea Rusiei din război, din cauza schimbării radicale de regim determinată de Revoluţia Bolşevică din Octombrie. Însă, Berlinul nu reuşeşte să exploateze în favoarea sa acest moment, deoarece determină, prin propriile erori, decizia SUA de a intra în război. Astfel, trimite un mesaj Mexicului, denumit telegrama Zimmerman, prin care îi cere să îi devină aliat, mai mult, submarinele germane atacă cargourile americane, care erau, de altfel, neutre. Washingtonul intră, aşadar, în război ca putere asociată, nu aliată, însă, iniţial, tot ceea ce poate face pentru Antantă este să o finanţeze în continuare, pentru a-i asigura capacitatea de luptă.
Soarta Germaniei este, astfel, pecetluită. Dacă ar fi putut rezista, probabil, în faţa trupelor anglo-franceze ale căror resurse începeau să se epuizeze, nu poate face acelaşi lucru în momentul, când SUA înclină clar balanţa în favoarea Aliaţilor. Astfel, o victorie germană este imposibilă de la sfârşitul lui 1917. De aceea, după ce leadership-ul politic şi militar de la Berlin înţelege că a fost înfrânt în vara şi toamna lui 1918, hotărăşte să adreseze cererea de armistiţiu Washingtonului. Nu se adresează Parisului sau Londrei, deoarece urmăreau să determine o separare între liderii europeni şi Wilson.
America acceptă armistiţiul
Preşedintele american nu avea ca scop declarat modificarea regimului Kaiserreichului, însă a dat de înţeles că atât autocraţia, cât şi militarismul german stăteau în calea păcii. Ca atare, în Octombrie, la Berlin, are loc o schimbare superficială, prin care se urmărea impresionarea lui Wilson. Astfel, conducerea militară a generalului Erich Ludendorff şi a mareşalului Paul von Hindenburg renunţă la putere în favoarea politicienilor, obţinând astfel o quasi-democratizare a sistemului statal.
Apelul către Washington nu rămâne fără răspuns, deoarece problemele interne americane le soluţionează problema. Astfel, susţinerea lui Woodrow Wilson în Congres scăzuse foarte mult, din cauza faptul că, acum, acesta avea o majoritate Republicană. Mai mult decât atât, costurile războiului crescuseră mult mai mult decât planul iniţial, mai ales că SUA trebuia să menţină un număr impresionant de trupe în Europa, unde era nevoită să plătească în franci şi lire sterline, iar nu în moneda proprie. Astfel, Wilson ştia că nu poate continua războiul şi aprobă armistiţiul.
Revoluţie în Germania
Ca atare, nu se punea problema unui atac Aliat asupra Berlinului, care ar fi decapitat regimul autocratic. Însă, spre acest lucru se îndrepta situaţia internă din Germania. În Octombrie 1918, Berlinul rămâne singur în faţa Antantei, deoarece foştii săi aliaţi încheiaseră deja armistiţii prin care ieşiseră din război, ceea ce duce la război civil şi revoluţie în Germania. Astfel, la 9 Noiembrie 1918, Wilhelm al II-lea, ultimul Kaiser al Germaniei Imperiale, renunţă la putere şi se refugiază în Olanda.
SUA şi UK nu vor să îşi extindă rolul în sistem
Mai mult decât atât, anglo–americanii nu îşi doreau să menţină trupe pe continent, dorindu-şi să îşi demobilizeze soldaţii cât de repede posibil. Urmările acestei politici se observă în anii 1938-39, când Marea Britanie realizează că nu avea decât o divizie de trimis pe continent pentru a apăra Franţa în faţa Germaniei Naţional-Socialiste. SUA şi Anglia nu erau pregătite să îşi asume în 1918 rolul de a interveni constant în sistem pentru a opri posibila apariţie a unui hegemon.
Astfel, îşi doreau să impună prin tratatul de pace condiţii care să facă imposibilă pentru Germania reînarmarea şi declanşarea unui nou război total. Încă din 11 Noiembrie, Berlinului i se impun clauze militare şi navale foarte dure, care îl împiedică să preia iniţiativa unei ofensive. Cu toate acestea, Marea Britanie nu îşi propusese distrugerea totală a inamicului, deoarece ştia că o economie funcţională a Germaniei determina o bunăstare a sa şi, implicit, a Europei. Prin urmare, Anglia nu dorea să învingă total Berlinul şi, de aceea, nu avansează în teritoriul german.
Foch vrea să încheie războiul până ce Franţa nu decade ca Mare Putere
Franţa, mai mult decât SUA şi Marea Britanie, avea în plan să îşi menţină cât mai mult posibil ascendentul asupra Germaniei, pe care l-a obţinut în urma victoriei. De aceea, mareşalul Foch nu dorea extinderea războiului, care ar fi dus la pierderea totală a influenţei franceze în Europa. Cerinţele acestuia au inclus ocuparea Alsaciei şi Lorenei, pierdute după înfrângerea în războiul franco-prusac din 1870 şi, reţinerea în posesia Parisului a capetelor de pod pe Rhin. Georges Clemenceau, premierul francez, cere mai mult decât Foch - vrea crearea unui stat-tampon rhenan între Franţa şi Germania, dar obţine doar demilitarizarea şi ocuparea zonei pe timp de 15 ani, prin Tratatul de la Versailles.
Din toate aceste motive, trupele Aliate nu avansează spre Berlin în toamna anului 1918. Cauzele sunt de ordin militar, financiar, de prestigiu, precum şi modul în care leadership-ul politic din statele Antantei îşi imagina funcţia sa în sistemul de state. După cum se va demonstra în perioada interbelică, SUA, deşi puternică financiar, nu era pregătită să intervină activ, politic, pentru a ajuta Franţa şi Anglia, ci îşi rezumă poziţia de neutralitate.
ARHIVELE COMUNISMULUI Teroarea comunistă împotriva ţăranilor din Transnistria
În 1929 puterea sovietică relansează ofensiva împotriva agricultorilor individuali, Oficial se vorbea de lichidarea clasei culacilor, în realitate era vorba de ţărănime, de modul ei de viaţă, de proprietate şi de iniţiativa privată în agricultură. A fost o cotitură importantă în istoria statului sovietic, care a echivalat cu o nouă declaraţie de război împotriva ţăranilor şi instituirea sistemului colhoznic, foarte asemănător cu o nouă şerbie. Ţăranii care s-au împotrivit noilor măsuri ale regimului comunist au fost condamnaţi la privaţiune de libertate în lagăre de concentrare sau la deportare în regiunile nordului din Rusia. Aşa s-a întâmplat şi cu numeroşi moldoveni din stânga Nistrului, cum este cazul grupului condus de Pavel Feofan Bodiul din satul Vâhvatinţi, raionul Râbniţa, atunci parte a RASS Moldoveneşti din componenţa Ucrainei Sovietice. Noua Politică Economică, introdusă în 1921, a reabilitat parţial economia de piaţă şi a înlocuit prodrazviorstka – vânzarea obligatorie la stat a tuturor rezervelor de pâine la un preţ stabilit – cu un impozit fix în bani. Drept rezultat, ţăranii au fost stimulaţi să producă mai mult şi în câţiva ani ţara a început să se repună pe picioare după devastatorul război civil (1918-1921). Începutul colectivizării forţate Anul 1927 a adus o roadă mai mică faţă de anii precedenţi şi statul a început să ia cu forţa pâinea de la ţărani pentru a continua exportul acesteia peste hotare. Măsura avea ca scop suplinirea rezervelor valutare şi susţinerea industriei. Societatea s-a alertat. Mulţi oameni trimiteau scrisori la Moscova în care spuneau că dacă ţăranul va fi tratat ca în perioada războiului civil, el nu va produce nimic şi statul va avea de pierdut. Acestea erau apeluri la raţiune, adeseori exprimate chiar de membri de partid din teritoriu. În anii următori însă, contrar acestor semnale, conducerea bolşevică în frunte cu Stalin a decis revenirea la rechiziţionarea forţată a tuturor rezervelor de cereale de la ţărani. Această politică a fost anunţată în 1928 şi aplicată începând cu anul 1929. Iniţial, ţăranii săraci, neavând pâine, au susţinut statul şi au participat la confiscarea pâinii de la producătorii mai avuţi, numiţi peiorativ culaci, în speranţa că autorităţile vor contribui astfel la rezolvarea problemei legate de aprovizionarea populaţiei nevoiaşe cu pâine. Contrar aşteptărilor ţăranilor săraci, statul sovietic a confiscat pâinea în hambare, ceea ce a dus la majorarea preţului pe piaţă. Fiind abandonaţi şi dezamăgiţi de acţiunile puterii, după aceasta săracii se rugau la cei înstăriţi să le vândă pâine ca să nu moară de foame. Dar deja aceştia nu mai aveau ce vinde şi se preocupau de propria supravieţuire. Impozitele - triplate, iar preţul de achiziţie - micşorat În 1929, situaţia ţăranilor s-a înrăutăţit şi mai mult, întrucât regimul sovietic a majorat de trei ori cuantumul impozitului în natură şi în bani şi a redus preţul la pâinea dată la stat. În acest context, agricultorii individuali de multe ori nu aveau ce să ofere statului, politica acestuia din ultimii doi ani descurajându-i să producă mai mult în condiţiile în care ei ştiau că li se va lua totul la un preţ derizoriu, astfel, încep arestările în masă contra ţăranilor, care sunt făcuţi vinovaţi de sabotarea acţiunilor de livrare a pâinii la stat. Acţiunile represive afectează şi ţăranii din RASS Moldovenească, creată în 1924 în stânga Nistrului, ca parte a RSS Ucrainene. Scopul acestei republici autonome era unul propagandistic, de a arăta străinătăţii că în 1918 Basarabia ar fi fost ocupată pe nedrept de România şi de a crea un cap de pod pentru extinderea comunismului în direcţia Balcanilor. Arestarea ţăranilor din RASSM Printre cei care au fost arestaţi în toamna anului 1929 în RASSM a fost şi un grup de ţărani din satul Vâhvatinţi din raionul Râbniţa. Era vorba de următoarele persoane: Pavel Feofan Bodiul, născut în anul 1887, ţăran, fost preşedinte al sovietului sătesc, fără ştiinţă de carte, de naţionalitate moldovean/român; Zaharia Daniel Bodiul, născut în anul 1886, studii medii, învăţător, de naţionalitate moldovean/român; Mitrofan Emanuel Bodiul, născut în 1872, ţăran, fără ştiinţă de carte, fost preşedinte al sfatului bătrânilor din sat, de naţionalitate moldovean/român; Petru Nestor Chisliuc, născut în 1894, ţăran, fără ştiinţă de carte, de naţionalitate moldovean/român; Constantin Ion Pleşco, născut în 1872, ţăran, fără ştiinţă de carte, de naţionalitate moldovean/român, achitat la un moment dat, iar în locul lui figurând Eugrafie Ştefan Petco. În lista iniţială de cinci persoane au fost adăugaţi încă trei: Lavrentie Daniel Bodiul, născut în 1888, ţăran, fără ştiinţă de carte, de naţionalitate moldovean/român; Andronic Ilarion Gonciaruc, născut în 1886, ţăran, fără ştiinţă de carte, de naţionalitate moldovean/român; şi Alexandru Andrei Pleşco, născut în 1888, învăţător, de naţionalitate moldovean/român. Acuzaţi de agitaţie antisovietică Prin urmare, numai doi erau alfabetizaţi, iar ceilalţi erau ţărani simpli, mai degrabă mijlocaşi decât foarte înstăriţi, adică culaci în accepţiunea ideologică a termenului. Aceştia au fost reţinuţi de organele GPU – denumirea de atunci a poliţiei politice sovietice – la 9 noiembrie 1929. Li s-au incriminat faptul că reprezentau partea înstărită a satului şi că au întreprins acţiuni de agitaţie în rândurile ţăranilor cu scopul de a organiza un refuz consolidat al comunităţii rurale de a da surplusurile de pâine la stat. Cu alte cuvinte, li s-a imputat activitate cu caracter antisovietic, ceea ce era pasibil de condamnarea la ani grei de detenţie, conform Codului Penal al RSS Ucrainene, o copie fidelă a celui din Rusia. Acesta definea duşmanii puterii sovietice ca toţi care se opun măsurilor luate de guvern şi instituia pedepse aspre pentru cele mai mici acţiuni de nesupunere faţă de autorităţi, precum şi prelungea tradiţia consacrată în anii războiului civil de a acorda sentinţe pornind de la criteriul de clasă şi interesele dictaturii proletariatului, adică a partidului. Interogatoriul În cadrul interogatoriului, care a urmat arestări grupului de ţărani din satul Vâhvatinţi, raionul Râbniţa, organele poliţiei politice sovietice au încercat să adune materiale compromiţătoare la adresa inculpaţilor. De fapt, se intenţiona organizarea unui proces-simulacru care să servească drept exemplu de descurajare a altor ţărani de a se opune rechiziţionărilor surplusului de cereale de către autorităţi. Au fost audiaţi cei opt cetăţeni, precum şi unii reprezentanţi ai ţărănimii sărace din localitate. Unii dintre aceştia au confirmat că grupul informal condus de Pavel şi Zaharia Bodiul intenţiona să ascundă pâinea în gropi până în primăvara anului viitor şi să nu admită cedarea acesteia statului. Potrivit martorilor, oamenii procedau astfel pentru că riscau să moară de foame. Printre elementele care au apărut în cadrul interogării martorilor a apărut şi cel referitor la inte
nţia grupului de a organiza un act terorist împotriva activului de partid şi sovietic din sat. Acest detaliu însă ridică multe semne de întrebare, întrucât după câteva luni de interogare, în ianuarie 1930, ancheta în cazul grupului condus de Pavel şi Zaharia Bodiul este trimisă Consfătuirii Speciale a GPU (instituţie extrajudiciară creată în 1922, predecesoarea celei a NKVD-ului inaugurată în 1934). Cu alte cuvinte, deşi autorităţile au folosit presiunea fizică pentu a aduna mărturii compromiţătoare faţă de cei inculpaţi, condamnarea acestora a fost transferată unui organ care acţiona în afara cadrului legal existent şi care formula sentinţa după criterii politice. Vina era stabilită de apartenenţa indivizilor la o anumită clasă socială, nu după acţiu
ni concrete împotriva statului. Condamnarea În data de 18 martie 1930, Consfătuirea Specială de pe lângă Colegiul Direcţiei Politice de Stat (GPU) şase dintre cele opt persoane au fost condamnate la diferite termene, invocându-se articolul 54, punct 10 al Codului Penal al RSS Ucrainene, care se referea la agitaţie antisovietică. Pavel Feofan Bodiul şi Zaharia Daniel Bodiul au fost condamnaţi la trei ani de lagăr de concentrare; Lavrentie Daniel Bodiul, Andronic Ilarion Gonciaruc, Eugrafie Ştefan Pleşco şi Petru Nestor Chisliuc– la trei ani deportare în regiunea nordului. În ceea ce-i priveşte pe Mitrofan Emanuel Bodiul şi Alexandru Andrei Pleşco, aceştia au fost achitaţi şi eliberaţi din arest. Reabilitarea Toţi cei şase condamnaţi au fost reabilitaţi la 31 mai 1989, printr-o decizie a procurorului RSS Moldovenească, Nikolai Demidenko. Reabilitarea s-a făcut pe baza Ucazului Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice din 16 ianuarie 1989 „Despre măsurile suplimentare privind restabilirea dreptăţii faţă de victimele represiunilor săvârşite în anii ’30 - ’40 – începutul anilor ’50”. Cazul grupului de ţărani din satul Vâhvatinţi, raionul Râbniţa, este doar unul dintre numeroasele drame ale ţăranilor transnistreni de la sfârşitul anilor ’20- începutul anilor ’30 ai secolului al XX-lea. Zeci de mii dintre ei au murit de foamete în anii 1932-1933, iar alte zeci de mii au fost deportate în Siberia. Cei care au reuşit să evadeze din regiunile nordice ale Rusiei au fost prinşi în 1937-1938 în timpul Marii Terori, unii fiind executaţi fără judecată, iar alţii fiind încă o dată deportaţi împreună cu familiile.
Citeste mai mult: adev.ro/mmxg2c
ni concrete împotriva statului. Condamnarea În data de 18 martie 1930, Consfătuirea Specială de pe lângă Colegiul Direcţiei Politice de Stat (GPU) şase dintre cele opt persoane au fost condamnate la diferite termene, invocându-se articolul 54, punct 10 al Codului Penal al RSS Ucrainene, care se referea la agitaţie antisovietică. Pavel Feofan Bodiul şi Zaharia Daniel Bodiul au fost condamnaţi la trei ani de lagăr de concentrare; Lavrentie Daniel Bodiul, Andronic Ilarion Gonciaruc, Eugrafie Ştefan Pleşco şi Petru Nestor Chisliuc– la trei ani deportare în regiunea nordului. În ceea ce-i priveşte pe Mitrofan Emanuel Bodiul şi Alexandru Andrei Pleşco, aceştia au fost achitaţi şi eliberaţi din arest. Reabilitarea Toţi cei şase condamnaţi au fost reabilitaţi la 31 mai 1989, printr-o decizie a procurorului RSS Moldovenească, Nikolai Demidenko. Reabilitarea s-a făcut pe baza Ucazului Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice din 16 ianuarie 1989 „Despre măsurile suplimentare privind restabilirea dreptăţii faţă de victimele represiunilor săvârşite în anii ’30 - ’40 – începutul anilor ’50”. Cazul grupului de ţărani din satul Vâhvatinţi, raionul Râbniţa, este doar unul dintre numeroasele drame ale ţăranilor transnistreni de la sfârşitul anilor ’20- începutul anilor ’30 ai secolului al XX-lea. Zeci de mii dintre ei au murit de foamete în anii 1932-1933, iar alte zeci de mii au fost deportate în Siberia. Cei care au reuşit să evadeze din regiunile nordice ale Rusiei au fost prinşi în 1937-1938 în timpul Marii Terori, unii fiind executaţi fără judecată, iar alţii fiind încă o dată deportaţi împreună cu familiile.
Citeste mai mult: adev.ro/mmxg2c
Cetatea Soroca, acoperită ca pe vremea lui Ştefan cel Mare. Cum va arăta fortăreaţa
O echipă de arhitecţi a realizat un plan tridimensional de restaurare a fortăreţei, care, odată implementat, îi va reda strălucirea din primele două secole de la înfiinţare. Restaurarea Cetăţii Soroca începe cu stângul Replica sabiei lui Ştefan cel Mare, primită după bătălia de la Vaslui,... Cele mai celebre cetăţi ale lui Ştefan cel Mare vor fi "înviate" turis... Cetatea Soroca va fi renovată astfel încât să arate exact ca-n Evul Mediu. Macheta tridimensională a fost trimisă Ministerului Culturii de către o echipă de specialişti condusă de arhitecţii Aurel Botez şi Eugen Bâzgu şi înfăţişează lucrările de reconsolidare şi de amenajare a clădirii necesare pentru a-i reda aspectul original. Astfel, potrivit imaginilor 3D, pe fiecare turn al edificiului va fi montat un acoperiş în formă de piramidă. „Vor fi reconstruite toate meterezele, va fi consolidat turnul de poartă şi vor fi reamenajate toate drumurile de strajă. Pentru o etapă ulterioară, pregătim nişte piloni înalţi care vor fi montaţi lângă peretele exterior. Peste vreo opt ani, vom amplasa şi bastioanele poloneze, astfel încât cetatea să arate ca-n primele două secole de la întemeiere“, ne-a destăinuit Eugen Bâzgu. Sabia lui Ştefan, la loc de cinste Fortăreaţa va fi redeschisă publicului în mai 2014, când va fi adusă copia sabiei domnitorului Ştefan cel Mare, expusă acum la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie. „Pe timpul verii, sabia va fi prezentată în cetate, iar în sezonul rece o vom muta în muzeul nostru“, a spus directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie din Soroca, Nicolae Bulat. Consolidată parţial în anii ’70, cu ciment şi alte materiale improprii epocii medievale, Cetatea Soroca şi-a pierdut mult din strălucirea de altădată. Cea mai vizibilă dovadă este bisericuţa de la baza unuia din turnuri. „Vom scoate tencuiala şi vom reconsolida locaşul. Podelele vor fi refăcute din lemn, iar galeria interioară va fi reamenajată din lemn şi piatră, conform planului original: beciuri la parter şi dormitoare din piatră la nivelul doi “, a explicat istoricul. În jurul cetăţii va fi amenajat un parc care să contureze panorama edificiului. Acum acolo au loc săpături. Arheologii au descoperit sub ziduri, la o adâncime de zece metri, un prag care ar putea dovedi existenţa unei construcţii mai vechi. Potrivit şefului Direcţiei patrimoniu cultural şi arte vizuale de la Ministerul Culturii, Sergius Ciocanu, echipa de arhitecţi a trimis până acum doar o schiţă, urmând să revină cu proiectul complet. După ce acesta va fi aprobat de consilierii locali din Soroca şi de minister, va fi întocmită autorizaţia de construcţie şi se va trece la selectarea firmei care va efectua lucrările. O echipă internaţională de restaurauratori „Nu cunosc să fie în Moldova vreo firmă cu experienţă în restaurarea de fortificaţii medievale. Cel mai probabil, va fi o colaborare internaţională“, a precizat Sergius Ciocanu. Programul de restaurare a Cetăţii Soroca face parte din proiectul transfrontalier „Bijuterii medievale“ prin care mai sunt renovate cetăţile Hotin şi Suceava. Lucrările vor costa trei milioane de euro, dintre care 2,7 milioane vin din partea Uniunii Europene, iar restul de la autorităţile locale din Soroca, Consiliul Judeţean Suceava şi administraţia Hotinului. Vestigii descoperite sub ziduri Din vara lui 2014, turiştii care vor vizita Cetatea Soroca vor găsi în curtea fortăreţei chioşcuri cu suvenire, dar şi obiecte care datează de la finele secolului al XIV-lea descoperite de arheologi. „Situl a fost deschis sub turnul al doilea de la intrare, în sensul acelor de ceasornic. S-a săpat până la stratul de pământ pe care a fost construită cetatea. Au fost găsite acolo mai multe vestigii: vase ceramice medievale, vârfuri de săgeţi, bijuterii de piatră şi monede poloneze“, a precizat istoricul Nicolae Bulat.Citeste mai mult: adevarul.ro
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)