ion si doina aldea teodorovici-focul din vatra.mp3

Ion si Doina Aldea Teodorovici - Focul din vatra
Download

Istoria Moldovei

În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci, care mai apoi au fost cuceriți de romani. Deși teritoriul viitoarei Moldove nu a fost ocupat de romani, cu excepția regiunilor de sud, procesul de romanizare s-a realizat datorită legăturilor economice dintre dacii romanizați și dacii liberi. După retragerea romană contactul dintre noua populație romanizată cu dacii liberi s-a intensificat accelerând procesul de romanizare și fomarea poporului român. Totuși teritoriul a fost puternic afectat de invazia goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, tătarilor, ceea ce a marcat istoria Moldovei din secolele IV - XII. În 1359 se înființa Țara Moldovei care se află sub suzeranitatea sau influența politică a Regatului Ungar, Regatului Polonez și Imperiului Otoman. În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (denumită ulterior Bucovina), Imperiului Habsburgic, iar în 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, partea de est, teritoriul interfluviului Prut - Nistru, este anexat de Imperiul Rus, fomând o nouă gubernie cu denumirea de Basarabia. În 1859 Principatul Moldovei se unește cu Țara Românească într-un singur stat, numit ulterior România. Basarabia se unește cu patria-mamă în 1918, dar este cedată Uniunii Sovietice în 1940, pentru a constitui, împreună cu RASSM, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Această republică își declară independența la 27 august 1991 cu numele Republica Moldova.

Istoria Timpurie

Populația băștinașă a Moldovei se trage din triburile daco-getice romanizate. Perioada de ocupație romană a Daciei și a litoralului pontic până la Olbia (în zilele noastre Transilvania, Oltenia, Dobrogea și Bugeacul) a creat o nouă cultură prin romanizarea de către coloniștii romani a populației locale. După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o mulțime de popoare migratoare au trecut prin această regiune : hunii, goții, slavii, avarii, bulgarii, iașii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii și tătarii. Dar populația romanizată, refugiată în ținuturile muntoase sau păduroase cum ar fi Carpații, Codrul sau Măcinul, a revenit treptat spre șesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce statele sedentare creștinești se consolidau. Astfel, s-a amestecat cu migratorii Slavi (dintre care cei mai cunoscuți sunt Anții, Tiverții și Ulicii ) și Iranici (dintre care cei mai cunoscuți sunt Iașii ) pe care i-a asimilat. În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influență a cumanilor (apoi a tătarilor) si religios sub influenta principatelor Galiției și Volîniei, fiind împărțită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetății Hansca (în ținutul Lăpușnei), sau cel al Bârladnicilor (cu capitala la Bârlad). Iașii (popor iranic înrudit cu actualii Oseți din Caucaz) stăpâneau centrul țării, capitala lor, Aski, fiind numită în cronici Civitas iassiorum (azi Iași). Valea Nistrului și Bugeacul erau stăpânite de tătari.

Primele mențiuni despre o populație românească în zona Moldovei (secolul XIII) sunt cele referitoare la bolohoveni. Numele provine de la voloch, boloch, denumiri date de slavi românilor. A.V. Boldur a identificat aceast populație cu românii În secolul XIV, Ungaria și-a extins influența în această zonă și meșterii săi sași au creat niște fortificații în apropierea râului Trotuș (în România de azi) și în zona Neamțului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1347, regele Ungariei, Ludovic I, trece îi invinge pe tătari la răsărit de Carpați (dupa Pavel Parasca si alti istorici  bătălia cu tătarii a avut loc în 1285 în timpul lui Vladislav al IV-lea zis Cumanul, care a domnit între 1272-1290), si îl lasă pe unul dintre participanții la campanie, Dragoș de la Bedeu, cneaz în Maramureș, ca voievod a unei mărci împotriva tătarilor : Moldova (în maghiară Moldva). Mai târziu, în 1359, un alt cneaz din Maramureș, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoș, Balc de Bedeu, și declară independența Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit până la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureș lângă vărul său Drag. Urmașii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostași secui, de la care au rămas denumirile de Mikloshély (Miclăușeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chișinău) și Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci).
                                                 
Teritoriul locuit de Bolohoveni după A.V. Boldur.

Istoria Medievala

Pe vremea lui Dragoș din Bedeu, Moldova nu depășea ținutul dintre Carpați, râurile Ceremuș și Siret, de o parte și de alta a râului Moldova. Urmașii săi și-au întins stăpânirea mai ales spre sud și est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord și est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania și cu tătarii, la vest Munții Carpați, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpații de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău, Bârlad, Gotești, Sărata și Codăești (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Țara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuția) și peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane și mărfuri)[8]. Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuția îi reveni Poloniei, dar în schimb Țara Românească îi cedă Moldovei ținutul de la Dunăre la mare, cu excepția Chiliei, a părții de dincolo de Trotuș și a ținutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar și văr al lui Vlad Țepeș, anume : Ștefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea și puterea ei maximă. Ștefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri și răzeși a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turcești, maghiare și poloneze, cât și împotriva celor tătare.
Ștefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori și terminând doar două nedecis. Ștefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit țara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria țară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, și pleca în pribegie. La sfârșitul domniei sale, independența Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a poteja independența țării, Ștefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) și Insula Șerpilor.
Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puțin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut și a sărăcit: nu mai avea flotă, comerțul era periclitat, iar armata, inițial compusă din moșneni și răzeși capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce șerbia deposeda țăranii și-i lega de glie. În aceste condiții, Moldova a căzut sub influența puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut și teritorii: ținuturile Țintului, Lungăi și Tighinei între 1534 și 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender), ținutul Hotinului în 1713 și n 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (ce avea sa fie cunoscută sub numele de Bucovina). Pe deasupra, intervenția în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităților otomane a redus treptat independența voievodatului, care a trebuit să sufere și numeroase invazii turcești, tătărești și rusești.
Dintre domnii care i-au urmat lui Ștefan cel Mare, s-au evidențiat pozitiv doar patru: Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir.